RSS Feed

Category Archives: sanatoriale

Ordine de idei

Am impresia ca prea multi cunoscuti stiu despre blog.Parca nu ma mai simt asa de bine scriind,spatiul fiind deja invadat.Am considerat intotdeauna ca pastiladeras este un loc de refulare, cateodata mai amuzant , cateodata sentimental.
Momentan trec printr-o perioada destul de ciudata,cel putin din punct de vedere psihologic.Sunt intr-o camera fara usa, si peretii se cam apropie unul de altul, eu fiind prinsa la mijloc.
Nu e un sentiment prea placut, asta pot sa o spun de doua ori.Poate e din cauza tranzitiei, poate e pentru ca ma simt destul de singura, desi nu as avea motive.Poate ca e pentru ca mi-am pierdut cea mai buna prietena din cauza unui lucru tampit.Nici glumele nu mai au haz, pentru ca altora li se par de retard.Bineinteles ca sunt prea orgolioasa sa o sun, sau sa ii scriu.Poate ca imi e frica de raspuns sau de consecintele tampeniilor pe care le-am facut.
E curios cum pierderea unui prieten te poate instraina de ceilalti.
A nu se intelege prost conceptul de prieten, stiu ca in ziua de astazi e confundat cu „tovarasi de bautura”, „colegi de servici” si „cunostinte”.De-aia am destui.
Cercul de prieteni se rezuma la 4 persoane, bine acum 3.Cei patru , acum trei au insemnat si inseamna familie, sunt oameni pe care ii cunosc de foarte mult timp, care ma suporta si care ma ajuta , indiferent de ce am facut, indiferent daca i-am jignit, indiferent daca am urlat.
Si pentru cei care au citit prima data blogul si isi dau cu parerea fara sa ma cunoasca,fac precizarea ca ceva confortabil nu inseamna serios(mr. know-it all).Inseamna o alta perioada.Deci daca se mai citeste , a se lua in considerare, inainte sa emita judecati de valoare.

Anunțuri

Si iar eu

Uite ca am ajuns intr-un final nefericit la Bucuresti.Mai aveam putin si ma tineam cu mainile de gard numai sa nu plec de acasa.Sa ne imaginam ca am picat cu tot cu gard pentru ca uite-ma respirand noxele orasului iar.De-ar fi numai noxele ar fi bine….stau eu acum sa ma gandesc pe ultima suta de metri de melancolie.

Tehnic ar trebui sa fiu un om fericit,pentru ca am tot ce imi trebuie .Practic gasesc intotdeauna ceva cu care sa ma torturez.

Ar fi trebuit sa fieo postare vesela, cel putin asa intentionam acum doua zile cand am inceput sa scriu.Si uite ca au mai trecut cateva zile, am mai schimbat cateva dispozitii si am ajuns la starea mea normala.

Nu mai gasesc nimic bine si ma enervez si rabufnesc.

Nu simt nevoia sa mai comunic cu nimeni, de intalniri intre prieteni nici atat .

Nu-mi vine nici sa mai spun cuiva ca sunt acasa pentru ca nu vreau sa ii vad,nu vreau conversatii si nici nu mai vreau sfaturi de viata ce mi se dau intotdeauna fara ca eu sa le cer.

Problema cu sfaturile e asemanatoare farfuriei de mancare ce de obicei imi era pusa in fata.La un punct nu mai puteam manca si mama urla din cealalta parte a camerei sa termin tot.Cu mintea mea de copil,minte care o posed si acum intotdeauna m-am intrebat acelasi lucru.De ce tot?De ce sa mananc tot?Explodeaza planeta daca nu o fac?

Uite ca n-am mancat tot ,nu sunt rahitica,diforma.N-a disparut omenirea.

Asa si cu sfaturile.Daca nu le cer de ce imi sunt impinse in fata?Oare cel sau cea care da sfaturi simte asa o caldura in suflet,considera ca mai iau un punct in calea Mantuirii sau ce?

As vrea si eu o data sa ma enervez si sa le spun sa si le bage in cur.Din nefericire sfaturile nu sunt scrise pe hartie, ca altfel as trai o viata cu hartie igienica gratis.

Revenind la tema initiala  si anume cea de ajungere chez le capitale nu prea mai am ce sa specific in afara faptului ca vreau inapoi si ca dupa cateva zile de agitatie specific bucuresteana ma doare capul in 4 dimensiuni.

Imi doresc ca o data cu venirea eminentei zile de nastere sa suflu in lumanare si sa ma transform intr-un copil de zece ani.Cu asta se rezolva toate problemele.

Acum stiu ca este posibil acest lucru o data cu zborul porcilor catre tari mai calde ma resemnez si incerc sa adorm.

Vreau acasa

Acasa pentru mine nu inseamna Bucuresti.Bucurestiul este locul in care lupt sa traiesc.Este locul poluat de rautate si de incultura.Incultura nu ma deranjeaza.Ma sperie si ma deranjeaza rautatea gratuita care se regaseste in fiecare om,indiferent de provenienta.Bucurestiul este infectat de pretentii.Pretentii vestimentare,pretentii legate de oamenii cu care imparti o bere,pretentii legate de subiectele de conversatie pe care le alegi.Bucurestiul iti impune sa fii la curent cu ce se intampla,iti impune sa fii modern atat in gandire cat si in modul de prezentare.

Bucurestiul e cusca de aur ,stralucitoare la prima vedere dar plina de cacat dupa o analiza mai detaliata.

Acasa pentru mine inseamna Frasin.Un mic orasel din Bucovina, situat la cativa kilometrii de Gura Humorului.

Acolo am crescut.Acolo simt prezenta bunicii mele, acolo imi permit sa fiu eu.

Pot uita de tipare,pot uita  de standarde.

Acolo imi permit sa ies intr-un tricou larg si niste blugi rupti fara a ma gandi ca analizeaza cineva firma hainelor mele.

Frasinul inseamna libertate.Frasinul inseamna mirosul fanului de dimineata, inseamna oameni dragi ce iti zambesc in fiecare zi .

Acasa la mine imi beau cafeaua la ora 7 pe balcon si ma uit la muntii din fata casei.

Casa familiei Caraciuc, adica casa mea este situata la strada ,langa scoala.

In fiecare zi la ora 7, vezi muncitorii care se indreapta spre fabricile de lemn si de cherestea , acestea fiind principalele furnizoare de locuri de munca.

In timpul saptamanii imi permit sa ascult cata muzica vreau,imi permit sa citesc cat vreau,cateodata mai uit sa mananc.

Mai trebuie sa fac si curatenie.Asta se efectueaza vineri cu verisoara mea,Dana pentru ca doarme la mine sus si e la fel de imprasiata ca mine.De obicei curatenia dureaza o zi,daca insistam sa se faca cum trebuie.

Sambata mergem la cumparaturi in Gura Humorului, le ducem acasa si plecam din nou pe seara la o bere in acelasi oras.Ne intoarcem acasa tarziu si dupa obicei ne bem ceaiul de ora 2-3-4 dimineata,eu fumez o tigara si pe urma somn.

Duminica,dupa slujba , la vecini se pune o banca la poarta.Barbatii sunt putin ametiti de la votca de dupa biserica, iar femeile sunt pregatite sa dezbata ultimele barfe.

Duminica ,in copilaria mea insemna trezire la 10.Mancam ce imi punea bunica,coboram sa ma bat cu verisoara-mea pe bomboane si pe urma eram amandoua imbracate frumos pentru a merge la bunicul meu la cimitir.

Duminica ,acum dupa ce am crescut si stau singura in apartamentul de la etaj inseamna trezire la 12,pregatirea cafelei si lancezirea de vreo 3-4 ore in sezlongul de pe balcon.

Vine asta mica si  ma trezeste de-a binelea.Mergem sa mancam ,pe urma poate mergem in Gura Humorului la alta cafea si la discutii cu cativa prieteni.

In fiecare vacanta,in fiecare vara asteptam sa plec la Frasin.Se termina scoala,bunica facea bagajul si dupa festivitatea de premiere plecam.

Invariabil,trebuia sa caram si o pisica,pisica adusa de pe strada de mine,cu care bunica se chinuia tot anul.

Cea mai de pret amintire si cea mai mare aventura a fost cand am dus pe tren si o pisica si un pui.Puiul il cumparase mama, ca sa ma invete sa fiu responsabila, pisica o aveam din oficiu.

Am fost un copil alintat.Bunica nu mi-a refuzat niciodata nimic.Nu va ganditi ca bateam din picior daca nu mi se lua inghetata sau daca nu primeam bomboane.

Eu aveam ce aveam cu pisicile si cu iesitul afara la joaca.

Cat a trait bunica am locuit in Militari,la bloc.Ma jucam de dimineata pana seara,veneam murdara si ca bonus mai aduceam si animale puricoase acasa.Cel putin 5 pisici tot am adus si tot au fost crescute de bunica si transportate via CFR la Frasin, unde multe dintre ele traiesc si acum,grase si frumoase.

Astfel Frasinul, inclusiv drumul catre Frasin , erau o adevarata aventura pentru mine.

Acum , de cand nu o mai am pe bunica si locuiesc de ceva vreme cu ai mei nu s-au schimbat multe.In afara de partea cu pisicile si cu iesitul afara la joaca.Din nefericire am crescut.

In fiecare an astept sa imi termin treburile si scoala in Bucuresti si sa plec acasa.

Acasa ,unde nu ma deranjeaza nimeni,unde pot sa imi permit sa uit si sa fiu eu.Acasa, unde telefoanele nu mai suna .Mai suna Ana ocazional sa vada daca traiesc.

Mai am 3 saptamani si plec acasa.

Cu aceasta ocazie va urez tuturor o vara minunata.

Ne citim la toamna.

Cu drag,

Andra

Pentru asta micu’

LA MULTI ANI

Stii ca sunt aeriana……

Sper sa iti aduci aminte de melodie….eu tin minte ca iti placea…

Noapte buna!

Posted on

Ploua si parca simt fiecare picatura ,trantindu-mi-se ritmic in cap,atat de sadic si de sistematic in acelasi timp.Si ma doare si ma enerveaza si imi vine sa plang si sa injur.Dar ma abtin,neavand nici un motiv viabil pentru care as face toate astea si poate ca nu vreau sa o deziluzionez pe mama si sa ii stric imaginea de copil aparent normal pe care o are proiectata asupra aurolacului care il are la usa.

M-am asezat in pat,am zis ca mi-o veni somnul,in schimb imi veneau in cap de la tabele cu calorii,pantaloni,persoane pe care le-as injura,persoane care le-as bate pana la imagini din top 10 al penibilului din viata mea .Sa mai doarma cineva daca poate……..

N-a mers deci tot in fata calculatorului ma gasesc ,cu aceiasi apatie si cu aceleasi picaturi care bat ritmic in fereastra.

Nu mai vreau nimic,dar nimicul este totusi materializat.Nimicul consta intr-o calatorie lunga sau intr-o camera cu vedere la munti si la rasarit.Nimicul e mai pretios decat orice gand ,decat orice obiect palpabil.

Pentru ca starea mea nu e tocmai euforica ,pentru ca m-am plictisit teribil ma rezum la a stinge lumina si de a ramane cu ochii in tavan .

S-a stins.Inca se mai aud picaturi.Tavanul e gri.

E un apus….desi vroiam un rasarit….am prins doar un apus

Un aurolac

Dupa introducere,urmeaza efectivul.Raya,fata normala dupa propriile standarde,ciudata dupa societate urmeaza in fiecare zi aceasi carare pietruita cu caramizi galbene.Pantofi magici n-are,ci doar o pereche murdara de tenisi…..facandu-si loc printre multime ,se strecoara pe unul dintre incomodele scaune ale troleului in speranta ca va mai adormi cinci minute inaintea unei zi pline.Speranta moare repede,datorita muzicii sublime si a forfotei din masina.Se rezuma la a privi exasperata pe fereastra imaginandu-se deja cu o tigara si poate daca e norocoasa si cu o cafea in mana.Trecand de vise ,si de alte roade ale imaginatiei ,suflteul i se umple de poluare si de aroma subtila a diminetii bucurestene…..observa ca ziua nu e asa de rea,soarele se lasa observat,iar la iesirea din troleu constata un vant dulce mangaindu-i obrajii.Da ……am decis sa fac din asta o zi memorabila,o zi ca nici una alta.Cafeaua era deja in mana mea,caldura si mirosul sau placut invaluindu-ma.Ma opresc visatoare pe treptele teatrului,aprind tigara,sorb din cafea……….incantare totala…….dar vai……..mai mult de cinci secunde nu putea dura aceasta aparenta armonie.Ochii mi se opresc asupra unui aurolac,pitoresc in felul sau,parte a peisajului urban.Nu cred ca imi pasa atat de mult de existenta sa ,daca nu incepea sa se izbeasca cu toata puterea de stalpul de langa mine.Nu-mi pierd firea,decid sa astept pana se plictiseste sau pana lesina….sfertul academic trece ,omul meu nu intentiona sa se opreasca.Dupa cum vorba e ca cel mai destept cedeaza….plec……ma duc spre minunatul meu liceu monden………In acea zi ambitia aurolacului a fost o invatatura pentru mine……..m-am ambitionat sa nu ascult nimic din orele comuniste…..m-am ambitionat sa nu ma las trezita de vorbele comuniste ale unui profesor deja stresat de viata…….ah …..si sa nu uit……….m-am ambitionat sa plec acasa dupa primele doua ore